Cu ceva timp în urmă, într-o zi de luni, mă aflam într-un hypermarket din centrul Bucureştiului, unul dintre magazinele în care lucrează şi persoane cu dizabilităţi de auz şi vorbire.
Cei care cunosc locaţia, ştiu că, de obicei, pe aceşti angajaţi îi regăseşti la casieriile de la etaj, având drept semn distinctiv un ecuson care le indică handicapul.
Aproape de fiecare dată când ajung acolo, găsesc cozi ce-mi par interminabile şi oameni dornici de o sămânţă de scandal. Clienţii se ceartă chiar şi numai pentru că stau la coadă să-şi achite cumpărăturile, iar faptul că ajung să-şi spună cuvinte jignitoare pare să-i elibereze de frământările interioare (măcar de-ar fi aşa !).
Mă aşez la coadă. Evident, o nouă ceartă în faţa mea. Nu sunt atentă, dar văd cum casiera înghite în sec. “E clar, acum ea e vinovata !”, îmi zic în gând şi avansez.
Casiera este una dintre persoanele cu handicap despre care aminteam anterior. O fată cu un chip senin, pe care nu regăseşti desenată nicio umbră. Mă salută în mod automat, îmi scanează cumpărăturile, plătesc şi îmi dau seama că nu pot să plec … nu încă.
De fiecare dată când sunt la casă şi găsesc un aparat la care pot aprecia prestaţia casierului, o fac. Şi întotdeauna, indiferent de starea mea sau a prestaţiei celui pe care îl evaluez, butonul pe care apăs este acelaşi: verde, “smiley face”. Nu ştiu dacă cineva realizează cu-adevărat o statistică, dar eu fac acest gest simplu. Nu cred că aceşti oameni îşi vor păstra locul de muncă datorită mie, dar cu siguranţă, nu-mi doresc să şi-l piardă din cauza ignoranţei mele.
Fac acest lucru şi acum, dar simt că mai este nevoie de ceva. Casiera aşteaptă să plec, iar eu mă uit la ea şi spun “Ce ochi frumoşi aveţi !” Mă priveşte nedumerită şi îmi răspunde greu, cu un “Mulţumesc !” stingherit. Probabil sunt singura persoană care şi-a depăşit “aria de cumpărător“, iar ea nu se aştepta la asta. Ne urăm “O zi bună!” şi plec.
***
De cele mai multe ori, aşteptările noastre în raport cu ceilalţi se clădesc pe baza comportamentului celor pe care îi întâlnim zilnic. Dacă ne ceartă, ne supără, ne subestimează … nu mai sperăm în alt tip de comportament din partea altora şi e posibil chiar să cădem în această capcană şi să credem că merităm să fim trataţi aşa.
La fel s-a întamplat şi în relatarea mea. Casiera a fost surprinsă de comportamentul meu fiind obişnuită cu alt gen de reacţii.
Cât m-a costat că am ales să mă comport în acest mod? Absolut nimic. Ba mai mult, chiar dacă nu am văzut un zâmbet apărând pe chipul ei (fiind vădit surprinsă), sunt sigură că el a fost … în sufletul ei. Şi asta contează, cel puţin pentru mine.
Dar „povestioara” continuă …
Deunăzi, când am trecut pe-acolo, m-am aşezat din nou la casieria unde se afla ea. Când am ajuns în dreptul său, m-a întrebat: “Ce faci? Vii de la muncă?”
“Da”, i-am răspuns. Apoi am continuat: “Şi mă bucur să te revăd.”
De data aceasta, răspunsul său a venit natural, nu a mai fost “blocat” ca data trecută: “Şi eu pe tine”.
Sunt momente când ochii mi se umezesc … acela a fost unul dintre ele. Am realizat, o dată în plus, cât de simplu poţi influenţa starea cuiva (în bine – căci despre asta este vorba), cu condiţia să vrei să o faci. Totodată, am conştientizat, şi în acest caz o dată în plus, efectul perseverenţei. Faptul că, lipsa ei (anterioară) de reacţie, nu mi-a inhibat dorinţa de a mă purta în acelaşi mod în care o făcusem şi în trecut. Toate acestea au condus la reacţia ei din prezent.
Mărturisesc că nu am avut vreo aşteptare, dar mă bucur că am putut remarca schimbarea care se produsese la ea: deschidere, atitudine diferită, şi nu în ultimul rând, sentimentul că nu este un om marginalizat.
Este adevărat că, în asemenea situaţii, sesizez cum cei aflaţi în spatele meu, mă privesc „lung” pentru că adaug pe lângă obişnuitul “O zi bună !” şi o urare de genul “Servici uşor !” etc. Îmi cer iertare pentru că mai zăbovesc câteva secunde pentru a spune aceste cuvinte, dar nu o să mă oprească niciodată privirile lor să adresez un cuvânt frumos unui om !
***
Cât de la îndemână ne este să facem gesturi frumoase şi cu toate acestea, cât de indiferenţi suntem la cei din jurul nostru! Şi mai ales … ce uşor renunţăm la a mai face bine, după ce, în alte ocazii am “plătit” pentru binele făcut !
Având toate acestea în minte, vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: nouă ne-ar plăcea să ni se adreseze un cuvânt frumos mâine, astăzi … acum ?
Dacă nu, avem dreptul să fim ignoranţi în continuare. Dar dacă răspunsul este afirmativ, este necesară o schimbare: a noastră.
Haideţi să fim noi primii care adresează un cuvânt frumos şi, cu siguranţă, vom primi răspunsul la gestul nostru (chiar dacă, în unele cazuri, va veni mai târziu decât ne-am dori) !
