Zilele trecute am asistat la unul dintre spectacolele oferite de noua atracţie a capitalei – fântânile din Piaţa Unirii. Un show de muzică, apă şi culoare, care pe mine m-a încântat. Şi, cu toate că am admirat fântâni dansante şi în alte oraşe ale lumii, spectacolul din Bucureşti mi-a plăcut cel mai mult. Da. Cel mai mult.
Ştiţi de ce ? Pentru că mi-a făcut inima să tresară. Niciun alt show similar nu a reuşit asta şi sunt convinsă că nici în viitor nu va exista unul din alt colţ de lume, care să mă facă să simt la fel.
Probabil că sunteţi nedumeriţi, şi eu aş fi. Dar, înainte de a oferi răspuns nedumeririi voastre, v-aş întreba: De când nu aţi mai ascultat-o pe Maria Tănase ? sau: Când şi unde aţi auzit ultima oară „Rapsodia Română” a lui George Enescu ?
Ei bine, da, în opinia mea, spectacolul oferit de fântânile din Bucureşti este cel mai frumos din lume. Nicăieri altundeva dansul apei nu mi-a bucurat simţurile mai mult decât unduirea suavă pe care am regăsit-o aici, pe muzică românească. Şi, într-adevăr, „Ciuleandra” interpretată de Maria Tănase, îmi face inima să tresară de câte ori o ascult. Nu m-aş fi gândit vreodată că şi apa poate simţi româneşte …
***
Scriind aceste rânduri, gândul îmi zboară la sărbătorile care se apropie … Sărbătorile altora, sărbătorile noastre, sărbătorile altora care au devenit şi ale noastre.
Mărturisesc că, dintotdeauna am acceptat greu sărbătorile importate. Consideram că sunt nepotrivite și că nu se încadrează în spațiul mioritic.
Ce legătură are bădiță al nostru cu Valentine’s Day ? Oare îi cumpără el Lenuței sale, pernuță în formă de inimioară și bomboane de ciocolată, pentru a-i arăta că e amorezat și că trebuie să sărbătorească asta inclusiv în ziua cu pricina ? Sau poate că bădița preferă festivalul umbrelor de Halloween, ca să-i joace o farsă vecinului drept răzbunare că l-a dovedit cu recolta. Parcă îl și văd pe bădiță al nostru la poarta vecinului, înarmat cu dovleci ciopliți sub formă de felinare și chiuind cum numa’ el știe.
Dar eu cred că bădița e capabil să facă tot ce își propune. Așadar, dacă vrea, mă poate contrazice …
Timpul însă, aduce uneori răspunsuri contradictorii. Astfel, am sesizat faptul că, odată cu sărbătorile pe care le-am găzduit cu ospitalitate, au renăscut și o parte dintre tradițiile noastre, poate de unii demult uitate. Oare câți dintre noi auziseră de Dragobete înainte ca Valentine’s Day să se așeze confortabil în calendarul obiceiurilor ?! Puțini, chiar prea puțini …
Și tot nemilosul timp, mi-a mai arătat ceva. Și-anume faptul că, de cele mai multe ori, alții ne acordă atenția pe care noi nu ne-o acordăm.
Alții ne laudă frumusețile țarii, pe care noi nu apucăm să o vizităm. Alții ne admiră tradițiile, pe care noi nu mai știm să le păstrăm. Alții ne apreciază valorile umane, pentru că pur și simplu nu au cum să ignore rezultatele muncii lor, înscrise în patrimoniul acestei lumi. Alții … și apoi noi.
Avem nevoie să ne respecte alții, ca să ne respectăm și noi … între noi.
***
Niciodată nu am acceptat cu ușurință sărbătorile importate. Așa este. De ce ? Pentru că sunt româncă. Și întotdeauna am considerat că avem o țară mai frumoasă decât a altora, folclor mai frumos decât al altora, obiceiuri mai frumoase decât ale altora, grai mai duios decât al altora, popor mai sufletist și mai talentat decât al altora. Aș putea continua … și sunt sigură că m-ați completa.
Și chiar dacă nu am crezut până acum că avem nevoie de sărbători importate, mi-aș dori, în mod justificat spun eu, o sărbătoare a recunoștinței. Sărbătoare în care să ne amintim cine suntem, să ne bucurăm de ceea ce avem și să ne prețuim între noi. Și pentru a face toate acestea nu ne va ajunge o zi … ci o lună, măcar o lună !
Aşadar, avem nevoie de o lună a recunoștinței ! O lună în care să ne amintim să fim recunoscători pentru tot ceea ce alții nu pot să ne amintească !
PS. De ce prefer fântânile din Bucureşti ?! Pentru că sunt ale noastre.
Foto: via Facebook
