Nu ştiu cum se face, dar pe măsură ce înaintăm în vârstă apropiindu-ne de praguri „psihologice” gen 40, 50, 60 de ani, internetul și presa generoasă ne inundă cu articole motivaționale, unele chiar siropoase.
Cercetătorii ar putea argumenta imediat că, au constatat că după o anumită vârstă, oamenii au nevoie de un impuls pentru a merge mai departe pe drumul vieții.
Uneori mă întreb unde au stat aceste articole și cum de nu le-am văzut până într-un anumit moment ?! Cum se face că ele răsar ciorchine fix în anii cu pricina ? Sau poate că reprezintă doar confirmări ale legii atracției, demonstrându-ne încă o dată faptul că, pe măsură ce ne gândim în mod repetat la un lucru, îl apropiem ?!
Sigur că, mă bucură informația purtătoare de pozitivitate, însă mi-ar plăcea să regăsesc aceeași putere motivațională adresată și celor foarte tineri. Sau poate că există, iar eu, care nu mă mai număr printre aceștia, să nu fi „atras” o astfel de știre ?!
***
Afirm cu părere de rău faptul că, am întâlnit adulţi până în 30 de ani, cu privirea pierdută, zâmbet îngheţat şi mişcări molatice. O parte dintre aceştia mi-au lăsat impresia că au ales să vadă doar negura zilei, fără să se bucure de momentele frumoase care le surâd neobservate. Mulţi dintre ei trăiau absent, cu gândul la un viitor îndepărtat şi mai ales, negarantat. Aveau oboseală în mişcări, dar din păcate, o aveau şi în trăire, în simţire … Pentru că oboseala lor provenea din suflet.
Dar am cunoscut şi persoane care, apropiindu-se de vârste chiar cu trei cifre, se agăţau de viaţă asemenea copiilor de creioanele colorate. Zâmbind, povestind sau recitând poezii, ţintuiau însuşi timpul în starea lor de bucurie. Conştienţi de inerenta pierdere, îşi doreau să trăiască. Oamenii aceia trăiau cu adevărat, pentru că erau prezenţi în viaţa lor. Trăiau conştient.
***
Părerea mea este că un om trebuie să păşească motivat în viaţă, indiferent de vârstă. Nu vârsta este cea care are nevoie de motivație pentru a înainta în călătoria vieții.
Nu vârsta împiedică o persoană de 40 de ani să depăşească anumite obstacole, dimpotrivă, în majoritatea cazurilor chiar vârsta îl ajută. Nu vârsta îl împiedică pe cel de 60 de ani să iubească, dimpotrivă, vârsta îl ajută să prețuiască ceea ce poate a pierdut și vrea să redobândească. Nu vârsta îl împiedică pe un om de 80 de ani să zâmbească, dimpotrivă, vârsta îl ajută să cunoască însemnătatea gesturilor mărunte.
Şi ce motivaţie poate fi mai puternică decât însăşi viaţa ? Trăirea ei, existenţa noastră în ea. O motivaţie firească, izvorâtă din interiorul nostru, dar la fel de naturală poate fi şi cea din exterior, primită de la oamenii care ne înconjoară şi ne ajută să ne continuăm călătoria.
Viaţa ne oferă bucurii, satisfacţii, plăceri, dar aproape de fiecare dată în proporţie inegală cu grijile, supărările, pierderile şi regretele. Dar ele nu ţin cont de vârstă, ci doar indexul lor creşte odată cu aceasta.
Viaţa ne poziţionează uneori în situaţii extreme şi ne face să afirmăm că „am trăit într-un an cât în 10″, dar tot ea ne aruncă plasa de salvare când ne aflăm în prăpastia deznădejdii.
Viaţa este cea pe care unii şi-ar dori să o schimbe, fără să ştie ce vor primi în loc.
Viața e răbdătoare … lăsându-ne chiar să pierdem din ea, gândindu-ne la ceea ce a fost sau cum ar putea fi. Ne așteaptă să ne decidem să o conștientizăm și să o trăim cum ne place. Ne așteaptă să-i spunem că ne bucurăm de ea exact aşa cum este.
Pentru că ea oricum curge, ni se scurge …
Viaţa merită de cel puţin o mie de ori trăită, deoarece este suficientă o singură moarte ca să o pierdem. Şi prin ea pierdem tot: bucurii şi supărări, satisfacţii şi necazuri, plăceri şi regrete, visuri şi speranţe, ce am avut şi ceea ce nu am putut obţine.
***
Viaţa este atât de frumoasă încât ne stârneşte curiozitatea zilei următoare … Şi este atât de preţioasă încât mă întreb câteodată ce i-am putea da drept răsplată pentru tot ce ne oferă.
Iar un posibil răspuns al vieţii la întrebarea nerostită este tot un cadou al ei: „Hotărăţi-vă să trăiți, fiind prezenți în propria viață !”
Foto: via Facebook
