Am o stare excepţională astăzi. Probabil că începutul Postului Crăciunului îmi insuflă starea de linişte şi totodată, de bucurie sufletească. Cerul e gri şi destul de frig, dar cu toate acestea, totul pare minunat. Cuvinte mari, nu ?
Sună telefonul. Mă uit şi observ un număr necunoscut. Răspund şi o voce bărbătească îmi răsună în urechi. I-am ocupat locul de parcare. Din nou. Îmi cer scuze şi îi spun că merg imediat să-mi mut maşina.
Ajung în parcare şi observ că drumul e blocat din cauza lucrărilor din zonă, deci nu am cum s-o mut. Iar domnul al cărui loc îl ocupasem, de negăsit. Îl sun şi îl rog să vină cu maşina, să o parcheze. Sunt curioasă să văd de unde apare. Aştept ceva timp şi observ o maşină coborând de pe un trotuar de vizavi. Îmi dau seama că domnul care mă sunase impacientat era în acea maşină.
Nu am avut cum să-mi reţin zâmbetul când l-am vazut coborând ameninţător spre mine: „Mi-ai ocupat locul de parcare ! Voi chema Poliţia !”
„Stimate domn, îmi cer scuze, dar pentru astfel de situaţii, las un număr de telefon vizibil pe bord.”
Poliţia chiar ar fi fost interesant să apară, nu de alta, dar sunt sigură că ar fi fost obligat să-şi ceară scuze având în vedere „spectacolul” pe care îl urmăream cu bilet VIP. E inutil să redau dialogul …
Şi-apoi, dacă tot i-am ocupat locul „din nou”, de ce nu m-a sunat până astăzi ?!
Merg la muncitorii care blocaseră drumul şi îi rog să mute utilajele ca să pot ieşi cu maşina. Îi eliberez locul domnului „proprietar” şi încep să caut un alt loc de parcare … 5 minute, 10 minute … Gata, am găsit. Parchez şi mă întorc spre locul din care plecasem, trecând evident, pe lângă locul de parcare pe care îl ocupasem iniţial. Gol. Zâmbesc … din nou.
***
Sigur că, „păţania” mea este un eveniment obişnuit pentru o zonă aglomerată a Bucureştiului. Dar gândul meu zboară ceva mai departe … la comportamentul pe care îl avem în situaţiile care apar în viaţa noastră zi de zi. La cât de important este pentru noi „simţul proprietăţii” şi cât de uşor ne simţim „ameninţaţi” când altcineva pare să „atenteze” la bunul nostru. Dacă este adevărat sau nu ceea ce gândim noi, este irelevant. Nu contează că ne folosim sau nu de bunul respectiv, important este ca altcineva să nu îl aibă … pentru că este al nostru.
Cât ştim să oferim din ceea ce ne aparţine ? Cât dăruim fără a cere nimic în schimb ?
Şi dacă nu facem asta, poate ar trebui să învăţăm să o facem … pentru că ne ajută pe noi în primul rând, căci „dăruind vei dobândi” spunea foarte frumos, Nicolae Steinhardt.
Am o stare excepţională în continuare. În plus, îi mulţumesc domnului căruia i-am ocupat locul de parcare, pentru faptul că, mi-a oferit un motiv să vă scriu în această zi.
Iar pe voi vă rog să consideraţi articolul meu ca pe un îndemn pentru perioada care urmează …
Haideţi să încercăm să fim preocupaţi mai mult de oamenii care fac parte din viaţa noastră şi mai puţin de obiectele pe care le deţinem ! Haideţi să încercăm să fim mai buni unii cu ceilalţi !
Ce credeţi, este imposibil ?
***
PS. Aveam să constat ulterior că domnul respectiv nu utilizează acel loc, preferând să folosescă trotuarul (evident, zonă pietonală) pentru a-şi parca maşina. De aceea, atunci când îl aşteptam, şi-a făcut apariţia cu maşina de pe trotuar.
