Sudul Franței, într-o duminică însorită a lunii lui Mărțișor. Mă plimb pe străzile înguste în căutarea unei oaze de linişte într-un cadru dedicat. Găsesc uşor o bisericuță cu un exterior modest şi mă strecor înăuntru prin uşa întredeschisă.
E încă devreme, slujba nu a început şi am timp să traversez biserica admirându-i interiorul. Mă aşez apoi cuminte pe una dintre băncuţe. Aştept într-o linişte cu parfum de crini albi.
Deodată, observ un omuleţ făcând curăţenie şi aranjând ultimele detalii în Altar. Mă amuz găndindu-mă că va începe slujba iar omuleţul nu va termina. Câteva minute mai târziu bărbatul dispare iar atenţia mea se concentrează asupra detaliilor arhitecturale.
Începe slujba. O voce caldă dar foarte puternică „îmbracă” întreaga biserică. Privesc mirată. Omuleţul de mai devreme era preotul a cărui voce răsuna acum din Altar.
***
Până în prezent, predica lui a rămas printre preferatele mele. Cuvintele simple şi simbolistica adecvată mă trimit şi astăzi cu gândul la acea zi.
„The rock” a fost expresia centrală a predicii. „The rock”- stânca existenţei noastre, Dumnezeul pe care te sprijini în orice situaţie, refugiul în căutarea liniștii sau a echilibrului, a nădejdii în situații disperate.
Mi-aduc aminte că slujba se încheiase iar eu încă zăboveam în biserică. Nu ştiu nici până azi ce m-a marcat mai mult: cuvintele lui simple dar foarte bine alese sau puterea cu care le-a rostit ?
Ceea ce ştiu în mod cert este că, am părăsit acel lăcaş schimbată. Şi cât de puţin mi-a trebuit pentru asta ! Puţine vorbe şi mai ales … foarte puţin timp.
În fapt, timpul parcă înţepenise iar eu devenisem dintr-odată stăpâna lui, aşa mă simţeam de puternică. Şi mă simţeam în acest fel pentru că eram întărită. Întărită în credinţă.
***
Fiecare dintre noi, traversează momente când observă oamenii altfel decât sunt. De cele mai multe ori, chiar aceşti oameni aduc ceva deosebit în viaţa noastră, ceva care ne schimbă pentru totdeauna.
Iar cele mai banale gesturi sau cuvinte reprezintă câteodată tot ceea ce avem nevoie pentru a înţelege că fiecare avem propria stâncă, undeva, foarte aproape de noi.
O stâncă pe care putem plânge fără să ne observe nimeni, o stâncă pe care ne putem sprijini sau odihni pentru a ne recăpăta echilibrul, o stâncă de pe care ne putem înălţa la momentul potrivit.
***
„Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul. Da, El este Stânca și Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clatina.” Psalmii 62:1-2
Foto: via Facebook
